Joaca, formă de relaxare și dezvoltare personală
Nu am înțeles niciodată de ce, de-a lungul vieții, adulții încep să renunțe să se mai joace. Mai nasol este că, atunci când devin părinți, una dintre preocupările lor este să reducă timpul de joacă și pentru copii lor, înlocuindu-le cu diverse activități la care urmăresc performanțe.
Eu nu am renunțat prea mult la joc dar nici nu m-am ocupat să îl fac constant în viața mea. Așa că, atunci când a apărut în mintea mea întrebarea legată de importanța jocului în viața noastră, m-am hotărât să fac un mic experiment pe mine.
Știam deja din proprie experiență ce aș fi făcut în mod obișnuit într-un weekend în care e frig afară, am chef să stau în casă și să mă relaxez și deja știam și care este nivelul de satisfacție dar și alte plusuri sau minusuri ale acestor alegeri. Așa că am ales să fac o acțiune pe care nu o mai făcusem de mai mulți ani decât aș fi dorit să admit: să joc puzzle.
Am ales un puzzle de 1000 de piese, ce reprezenta o pictură celebră. Nu am avut prea mult de ales deoarece în acel moment doar pe el îl aveam în casă. Deci nici urmă de vanitate, doar oportunitate.
Am pornit cu entuziasm la treabă, abia așteptam să încep, am dat drumul la calorifer la maxim, mi-am pus niște muzică relaxantă dar veselă (Frank Sinatra, mulțumesc Paul), am făcut un ceai și m-am pus pe treabă. Apoi mi-am pus mâinile în cap. Primele gânduri: ”băi, n-am nicio șansă!”, ”ce m-o fi apucat?!”, ”unde pun eu toate piesele?”. Apoi m-am ambiționat puțin și m-am mobilizat să găsesc soluții pentru așezarea pieselor, întâi pe canaprea, apoi, când mi-am dat seama că va dura mai mult decât estimasem, am căutat placaje pe care să le pot muta de pe o suprafață pe alta, astfel încât să nu blochez mobila din casă.
Toate bune și frumoase, am împrăștiat piesele pe toate suprafețele, dar de unde să mă apuc? Toate au aceleași forme și aceleași culori! Brrrr! Apoi m-am gândit că poate ar fi bine să înțeleg ce am de rezolvat, să studiez mai bine modelul, să înțeleg mai bine pictura, să înțeleg mai bine structura și tehnicile lucrării. Și asta a funcționat! M-am prins ce nuanțe sunt folosite și unde, cum sunt în anumite locuri linii drepre și în altele curbe, cum sunt grupuri de flori cu diverse forme și culori, cum texturile sunt folosite pentru a crea forme diferite. M-a ajutat să gândesc strategic, să formulez în mintea mea niște pași de acțiune, să stabilesc priorități.
Vreți să știți cât a durat asta? Ceva timp, dar pentru mine parcă trecuseră câteva minute. Eram concentrată în acțiune dar culmea, nici urmă de oboseală, eram relaxată și totodată concentrată. Am înțeles ce înseamnă starea de flux!
M-am apucat de construit! Habar nu aveți ce bucurie era pe mine sau pe soțul meu când asamblam câteva piese ce prindeau astfel formă! Dar știți cum? Bucurie cu veselie, sau cum altfel să vă descriu?! Pentru că ne-am jucat împreună, am lucrat în echipă, ne-am bucurat la dublu, ne-am susținut unul pe altul și am creat o legătură afectivă specială între noi, cu plăcere autentică. Și când unuia nu-i ieșea cu ușurință ceva, ne-am susținut reciproc, ne-am dat idei, nici urmă de competiție între noi, nici urmă de goană după performanță. Drumul în sine conta mai mult decât dacă ne iese sau nu.
Apoi am ajuns la margini. Știam de la început că acolo va fi provocarea cea mare, pentru că pur și simplu erau foarte multe piese cu același tip de textură și cu aceleași nuanțe. Acolo a durat cel mai mult, dar acolo ne-am și folosit cel mai mult ”mușchiul” voinței, ne-am antrenat perseverența și am căutat soluții prin diverse metode, inclusiv prin încercare-eroare, astfel că am acceptat eroarea ca și formă de progres. Acolo ne-am gestionat emoțiile, furia că nu se potrivesc piesele sau teama că poate nu ne iese și am muncit până acum degeaba, am învățat să tolerăm mai ușor frustrarea că lucrurile nu merg așa cum ne așteptăm noi.
Și când am terminat, iată ce a ieșit!
Dar cat credeți că a durat de fapt câștigul nostru? Ei bine, nu doar cele câteva minute cât ne-am felicitat că ne-a ieșit, a durat câteva zile, cât ne-am jucat ca să ne iasă. Cu adevărat, drumul parcurs a contat mai mult decât doar să ajungem la destinație.
Jocul de plăcere, fără presiunea unui obiectiv de atins, fără miza unei competiții poate să fie o modalitate care ne rafinează anumite abilități, care ne relaxează și care ne umple de energie ce ne mobilizează pentru o mulțime de acțiuni din sfera lui ”trebuie”.
Deci, când mai iesim la joacă?