Nature vs Nurture

Înnăscut vs Învățat

 

De multe ori, atunci când lucrurile nu merg tocmai bine, oamenii se întreabă: ”oare așa e firea noastră sau așa am învățat acasă?” Și este o întrebare foarte bună pentru că asta îi ajută să se înțeleagă mai bine, să știe ce pot accepta la propria persoană sau ce pot schimba.

Ce înseamnă înnăscut? Toată treaba pornește de la gene care dau anumite trăsături. Cele fizice sunt cel mai ușor de văzut, pe ele le văd oamenii prima dată, încă de la naștere: ”ăsta micul seamănă cu taică-su”, ”de la cine o avea ochii albaștri că noi amândoi avem ochi căprui?”. Trăsăturile psihice înnăscute, precum temperamentul, duc la o direcție sau alta a comportamentului. Temperamentul arată că o persoană are din naștere o structură care o face să fie mai deschisă spre experiențe noi sau mai conservatoare, mai eficientă sau mai dezorganizată, mai extrovertită sau mai introvertită, mai prietenoasă sau mai distantă, mai sensibilă sau mai sigură pe sine. Această structură reprezintră un filtru cu care persoana privește lumea și cu care alege atât experiențele din care învață, cât și ce înveță din experiențe, iar mai departe, cu aceste cunoștințe își formează caracterul.

Dar învățat ce înseamnă? De obicei trăsăturile învățate se văd și ele dar mai târziu, atunci când copilul are comportamente bune sau dificile care sunt puse de multe ori în seama celor 7 ani de acasă. Că doar nu o putea învăța cineva cum să fie mai înalt! Dar ar putea învăța cum să fie mai cuminte.

După cum se vede, atât genele, cât și mediul și educația contribuie la formarea personalității unui om.

Mai pe scurt, înnăscut înseamnă că indiferent în ce mediu a crescut copilul, el va avea anumite comportamente. Aceste comportamente au următoarele caracteristici:

  • stereotipia – comportamentul este tot timpul la fel, indiferent de mediu; ca să luăm ca exemplu mersul, oamenii merg la fel și au aceleași etape de dezvoltare ale mersului: ridicat în picioare cu ajutor, mers cu ajutor, mers de-a bușilea, mers fără ajutor.
  • specific speciei – anumite comportamente apar la toți indivizii dintr-o specie, dar nu și la indivizii din alte specii; oamenii sunt bipezi, indivizii din celelalte specii nu.
  • apare automat – chiar dacă au crescut izolat de alți membri și nu au avut de unde să îl învețe, oamenii tot fac acest comportament; indiferent unde este crescut, copilul tot va ajunge să meargă pe 2 picioare.
  • are o structură completă – chiar dacă individul nu a avut ocazia să îl exerseze (aceasta este o formă de învățare), comportamentul tot are complexitate, chiar dacă într-o formă mai puțin rafinată; chiar dacă a mers numai pe drum drept, atunci când este nevoie omul poate să se cațere pe dealuri sau în copaci.

Învățat înseamnă că indiferent cu ce trăsături s-a născut, un om va putea să aibă un comportament sau altul în funcție de mediul în care a crescut și educația pe care a primit-o.
Astfel, comportamentele învățate apar ca urmare a unor diverse forme de experiențe pozitive sau negative pe care omul le-a avut sau de care nu a avut parte:

  • condiționarea clasică – când un stimul oarecare este pus alături de un comportament;
  • condiționarea operantă – când un comportament este urmat imediat de o consecință pozitivă sau negativă;
  • pedeapsă – atunci când consecința negativă este însoțită de o emoție negativă puternică;
  • modelare socială – ceea ce învață un individ urmărindu-i pe cei din jur (voi scrie despre asta într-un articol viitor).

Văzând toate acestea, acum este mai clar că nu putem pune totul doar pe seama genelor sau doar pe seama mediului și educației. Fiecare are partea sa de contribuție și în ce măsură o fac diferă de la persoană la persoană. Cu cât o trăsătură înnăscută este mai puternică, cu atât este mai dificil de controlat cu ajutorul mediului sau al educației. Dar este posibil!

Cu cât o persoană se cunoaște mai bine pe sine, cu atât îi va fi mai ușor să se accepte așa cum este de la natură adică să își accepte structura sa temperamentală și să găsească avantajele ei. De exemplu, deși aparent societatea modernă valorizează mai mult persoanele extravertite de fapt acestea sunt mai vizibile și mai ușor de identificat și de promovat. Pe de altă parte multe progrese științifice se obțin de către persoane introverite care își petrec viața în laboratoare și biblioteci.

După ce își acceptă natura, oamenii pot învăța să își schimbe comportamentele vechi care au ajuns să le împiedice dezvoltarea și să își dezvolte comportamente noi care să ducă la construirea personalității lor autentice.

 

La mulți ani de rezoluții

La mulți ani, oameni buni! Anul 2018 poate fi cu siguranță mai bun dacă avem încredere în el și în noi că așa va fi.

Dar cum îi șade bine românului care a preluat acest obicei (bun, să zicem) de pe la vestici, sigur își face o listă de rezoluții lungă cât o zi de post. Că doar de, omul are multe dorințe pe care ar vrea să și le îndeplinească într-o viață. Numai că le îngrămădește pe toate de îndeplinit înt-un singur an. Și pornește cu entuziasm și își face planuri, visează cu ochii deschiși cum le îndeplinește, își face abonament la sală, își umple frigiderul de salate, își cumpără cărți de dezvoltare personală și… îl ține toată treaba asta vreo 2-3 săptămâni.

Nu-i mare șmecherie să îți îndeplinești dorințele, ai zice, numai că uite că ai alte urgențe, poți să mai amâni un pic că nu o fi foc, dar mai bine să începi de luni și nu de marți când sunt 3 ceasuri rele, dar uite că luni ai ședință cu șeful ăla idiot care nu te lasă să îți vezi și de viața ta, la naiba, dacă tot au trecut 2 săptămâni din ianuarie mai bine încep din februarie, după ce se mai liniștesc lucrurile…

Una peste alta chiar nu-i mare șmecherie să-ți îndeplinești dorințele, mai ales dacă ai deja niște abilități, precum un pic de voință, un pic de organizare, un pic de direcție dar mai ales lucrurile alea pentru care faci efort să le îndeplinești chiar să conteze pentru tine.

Uite, dacă lista ta de rezoluții conține dorințe ușor de îndeplinit precum:

  • să-mi iau pantofii ăia roșii cu toc de 12 cm la care visez de-o viață
  • îmi las părul lung sau îl vopsesc albastru
  • îmi las mustață (hei! fără prejudecăți!)
  • mă duc și eu o dată la film la VIP, ce dacă mă costă biletul 100 lei
  • etc. etc. etc.
    ei bine, lista poate să fie lungă cât o zi de post. Dacă reușești să îți îndeplinești o parte dintre aceste dorințe tot vei fi mulțumit. Pentru puțin timp.

 

Dar dacă lista conține dorințe de genul:

  • vreau să ajung director de departament
  • vreau să slăbesc 20 de kg până când ies cu fetele de 8 martie (nu de alta, dar vreau să le fac să moară de invidie)
  • în toamnă vreau să alerg maratonul la Berlin
  • vreau să mă înalț spiritual
  • etc. etc. etc.
    ei bine, aici e, ca să mă exprim de-a dreptul plastic, o altă mâncare de pește, că tot e de dietă.

Sunt bune și dorințele astea, ba chiar mai bune din foarte multe puncte de vedere, pentru că dacă sunt pornite din nevoi profunde, dacă le organizezi bine și dacă faci efortul de a face tot ce e necesar pentru a le îndeplini, vei găsi o satisfacție continuă pe tot parcursul îndeplinirii lor.

Ce îți propun eu pe scurt este să alegi maxim una pentru un aspect important al vieții tale, dintre aspectele vieții să faci niște priorități și să alegi maxim 3 și pe acestea să te focalizezi ca să le îndeplinești iar pe restul să le elimini. Dacă vor fi urgențe, vei aloca timp și pentru celelalte, dar efortul constant concentrează-l pe aceste 3 acțiuni.

Și acum spor, voință și bucurie pentru fiecare mic obstacol depășit. Iar dacă ai nevoie de ajutor, știi deja unde mă găsești!

Posibil o soluție pentru elevi cu performanțe

A venit toamna, a început școala de ceva timp, entuziasmul elevilor pentru acest nou început a scăzut iar părinții au ajuns la capătul răbdărilor cu mult înainte de vacanța de iarnă. Și care credeți că este întrebarea pe care o primesc frecvent? Bineînțeles: ”Copilul meu nu vrea să își facă temele. Cum să îl determin să le facă?”

Scenariile sunt multiple dar toți aceștia, părinți și copii, au câteva elemente comune. Părinții au cariere bine conturate, au pretenții de la ei și de la viață, obțin ceea ce doresc și își doresc și pentru copiii lor același lucru. Copiii sunt inteligenți, energici, pasionați de tehnologiile moderne, au potențial dar sunt ”leneși”. Și unii, și ceilalți dau vina pe școală, pe profesori, pe curiculă etc etc. Și sunt convinsă că și acesta reprezintă o parte a adevărului căci cu toții urmărim evoluția sistemului de învățământ românesc și ne înfiorăm un pic sau un pic mai mult.
La cum se derulează lucrurile este clar că aportul susținerii de acasă contribuie la performanța copilului nu numai la școală, vizibilă prin note, dar și în ceea ce privește modalitatea prin care achiziționează cunoștințe noi pe care reușește să le folosească în viața de zi cu zi.

Într-un articol anterior scrisesem despre modalitatea cum poți crește frecvența unui comportament fără să aplici pedeapsa. Și asta deoarece pedeapsa nu ajută la mai nimic, poate doar la creșterea rănii sufltești atât la copil, cât și la părinte.
Adică, haideți să o luăm logic:

  • Atunci când îi interzici copilului să se mai joace pe tabletă pentru că nu și-a făcut tema, o va face cu drag? Răspuns corect; NU.
  • A doua zi renunță de bună voie la tabletă și pune mâna singur pe cartea de matematică? Răspuns corect: NU.
  • Oare pe care dintre aceste acțiuni o va considera copilul ca pedeapsă: confirscarea tabletei sau obligația de a face probleme la matematică? Răspuns corect: Pedeapsa=matematica.
    Este vreuna dintre acestea ceea ce tu ca părinte urmărești? Adică să urască să își facă temele, să considere matematica o pedeapsă iar tableta o salvare de la viața asta grea? Sunt convinsă că e departe de orice părinte bun o astfel de dorință. Și totuși pentru mulți asta e strategia aleasă în mod inconștient.

Toate bune, dar ce ai putea face?
Tot în acel articol mai este o strategie, numită întărire pozitivă și presupune ca pentru comportamentul pentru care cineva dorește o creștere a frecvenței să fie oferit un premiu. Mai pe exemplul nostru, dacă tu ca părinte dorești ca fiul tău să își facă temele să îl apreciezi pentru asta, și nu e nevoie să îi oferi un premiu material în fiecare zi este suficient să îi oferi o laudă, o mulțumire, acceptarea și admirația ta.
”Bine, bine!” Zici tu, ”dar fac asta de fiecare dată căci am citit și eu că obții mai multe cu vorba bună decât cu bătaia.” Foarte bine! Ești pe drumul cel bun! Ai bătut drum lung de la principiul de viață românesc ”Bătaia e ruptă din Rai” la întărirea pozitivă și ai făcut eforturi mari să schimbi modul de acțiune pentru tine și pentru cei din jurul tău. Felicitări!
Dar trebuie să avem în vedere că și aceasta este o strategie care are capcanele ei. Haideți să vedem cam care ar fi acestea!

Hai să ne imaginăm un exemplu. Să zicem că Georgel are 14 ani, se apropie de examenul de capacitate și nu mai vrea nici în ruptul capului să își facă temele mai ales la matematică. Tu ești disperat deoarece știi că asta e materie de examen și de nivelul lui de pregătire depinde dacă intră la un liceu bun sau nu. Din fericire, tu ești inginer și încă îl mai poți ajuta cu temele, nu te sperie niște ecuații de gradul 2 și niște probleme de geometrie. Când te întorci de la serviciu, după 6-7 seara, visezi cum o să te relaxezi cu o bere rece în fața televizorului. Dar de unde? Georgel nici măcar nu s-a atins de teme. Vezi roșu în fața ochilor dar te calmezi și vă așezați la birou ca să începeți să rezolvați problemele. Și puștiul știe să le facă. Și tu îi spui: ”Bravo, mă, vezi că nu ești prost! Hai că-ți merge mintea!” Sau ”Bravo, băiatul meu deștept!”

Dacă ne uităm la regula de mai sus zici ”da, e bine, îl apreciez că știe să facă problemele că doar e deștept ca ta-su!”. Ce apreciezi de fapt? Raspuns corect: că ”e deștept ca ta-su”. Pentru copil e mare mândrie să fie deștept, să îi calce pe urme tatălui lui, să se mândrească părinții lui cât de inteligent e el. Dar asta îți dorești tu? Sau îți dorești ca el să își facă temele singur iar tu să îți bei liniștit berea cu care te premiezi după o zi grea de muncă?
Hai să vedem o alternativă de reacție. Deci, lucrezi cu băiatul temele la mate. Și el se descurcă. Iar tu îi spui: ”Bravo, băiete, ai lucrat singur 3 probleme din 4! Este foarte bine! Se vede că ai făcut efort să ajungi până aici!” Ce apreciezi aici? Apreciezi efortul de a înțelege materia și de a lucra singur.

Hai să ne uităm puțin în viitor!
Data următoare, după ce îi apreciezi inteligența, ce ar vrea să demonstreze? Că este inteligent, bineînțeles. Și dacă sunt probleme grele pe care nu e sigur că le poate face, crezi că se va apuca de ele? Dacă nu le rezolvă, o să mai spui despre el că e inteligent? Dacă nu le face, mai mult, tu o să-ți dai seama că el nu se descurcă și chiar nici el nu va mai crede despre el însuși că e inteligent. Orice efort pe care îl va face va fi doar să își mențină acest titlu de inteligent chiar dacă asta înseamnă să accepte doar provocări sub puterile lui.
Dacă îi apreciezi efortul, ce va dori să demonstreze în viitor? Că el poate face probleme până la un anumit nivel. Și va fi curios și el care e acel nivel. Și încet-încet va avea surpriza să descopere că acel nivel e chiar măricel, chiar va ajunge să rezolve singur toate problemele, va accepta provocări din ce în ce mai mari iar rolul tău va fi din ce în ce mai scăzut la teme și mai mare la bere și tv.

Vezi, ai reușit să citești articolul acesta până la sfârșit! E foarte bine! Bravo! Ai depus un efort mare și ești mai aproape să îl susții eficient pe copilul tău la făcutul temelor! Felicitări! Acum, ia gândește-te unde ai mai putea să introduci acestă strategie? Nu-i așa că e bună treaba asta cu aprecierea efortului depus?! Iar dacă te împotmolești, știi bine că poți să îmi ceri ajutor iar eu voi fi alături de tine.

 

Sinapsele noastre de zi cu zi

Zilele acestea am citit un articol despre faptul că o posibilă cauză a autismului este un număr prea mare de sinapse ce conduc la erori de comunicare la nivel neuronal. Eu am o teorie personală și anume accea că această modificare genetică este o modalitate de adaptare a organismului la bombardamentul informațional și la schimbările intense din mediu. Dar cum nu sunt prea pasionată de domeniu doar urmăresc ce mai descoperă cercetătorii și nu cred că voi afla răspunsul la întrebarea mea în această viață. Nu voi intra prea mult în amănunte privind această descoperire nouă, pentru cei ce doresc informații mai multe pot citi aici.

Aș vrea doar să menționez că o activare prea mare a creierului nu este bună. Dar nici una prea mică nu este. Haideți însă să vedem ce sunt sinapsele și abia apoi să vedem cum ar fi cel mai bine.

Sinapsele sunt legăturile dintre neuroni. Nu mai spun lucruri despre neuroni deoarece cred că toată lumea știe. Dacă vreți să fac un articol și despre ei, dați de știre, dacă nu, puteți citi câte ceva aici.

Neuronii comunică între ei cu ajutorul unor reacții electrochimice care au loc între ramificațiile lor, adică între dendrite, respectiv axon. Ca această comunicare să se întâmple, trebuie să se acumuleze în fiecare neuron suficient de multă energie electrochimică pentru a pune impulsul în mișcare. Deci se adună, se adună, se adună și la un moment dat pornește impulsul. Apoi repaos. Dar să nu vă imaginați că durează ore, luni sau ani. Nu! Durata e de câteva nano-secunde. Viteza unui impuls este între 3-320 km/h, în funcție de cât de lung e axonul neuronului sau de cât de multă teacă de mielină există pe axon (ca să înțelegeți cum e asta, puteți să vă imaginați un râuleț pe care sunt bolovani și atunci când vreți să traversați mai repede, săriți din piatră în piatră). Și cum lungimea unui axon depășește rareori 1 m, vă imaginați despre ce viteză discutăm aici.

Bun! Deci neuronul primește pe canalele numite dendrite această energie și o dă mai departe pe canalul numit axon. Dar neuronii nu sunt lipiți unii de alții. Între ei este un mic spațiu numit fantă sinaptică. E ca și cum ar vrea să se lipească dar nu pot pentru că între ei e o forță care îi ține la această mică distanță.

În acest spațiu are loc acest schimb electric sau chimic. Schimbul chimic se face cu ajutorul neurotransmițătorilor. În funcție de natura lor, apar multele comenzi pe care creierul îl dă organismului. Sunt peste 70 de neurotransmițători, dar dintre cei mai cunoscuți sunt dopamina, serotonina, noradrenalina etc.

Când are loc acest schimb la de neurotransmițători la nivelul sinaptic, informația dintr-un neuron se duce la alt neuron și așa mai departe.
Și acest schimb de informații se derulează foarte rapid. Chiar și așa, dacă schimbul durează mai mult decât în mod obișnuit sau are loc în mod continuu fără acel mic repaos, apare suprasolicitarea.

De ce este nevoie să știm cum funcționează acest schimb de informații la nivel de neuroni?

În primul rând poate fi vorba de cultură generală. Uite aici și un film cu o animație despre cum funcționează. Cei care știți limba engleză aveți parte și de comentariu. Pentru cei care nu știți limba engleză, veți vedea în fapte ce am explicat mai sus.

Apoi pentru că e bine să știți că așa se formează învățarea și nu mă refer aici la cea academică. Pur și simplu când sunt stimulați anumiți neuroni se întărește relația între ei iar obiceiul, comportamentul, gândul își creează un culoar din ce în ce mai puternic. Atunci când obiceiul este bun, funcțional, persoana este foarte mulțumită că și-a antrenat creierul pentru așa ceva. Dar ce se întâmplă atunci când obiceiul e de fapt un comportament nedorit sau gândul este unul catastrofic, iar acestea te împiedică să mai fii eficient în viață? Atunci vrei o schimbare. Vestea bună este că așa cum au fost învățați neuronii să funcționeze, pot fi și dezvățați.

De asemenea, pentru că de calitatea neurotransmițătorilor depinde și starea noastră de bine, modul cum funcționează organismul nostru iar asta ne ajută să înțelegem ce fel de intervenție este bine să facem pentru a ne menține echilibrul.

Și nu în ultimul rând pentru că legăturile sinaptice țin neuronii în funcțiune și asta menține sănătatea corpului și a minții noastre pentru un timp cât mai lung. Și, nu-i așa?!… asta ne dorim cu toții: mens sana in corpore sano.

Cum poți să crești frecvența unui comportament fără să aplici pedeapsa?

Folosind condiționarea instrumentală

 

Tot din categoria modificărilor comportamentale face parte și condiționarea instrumentală care a dus la formularea legii efectului.

Ce vrea să spună această lege a efectului? Că fiecare comportamentul al nostru produce un efect anume și dacă acesta este pozitiv, comportamentul se va relua iar dacă este negativ, comportamentul se va stinge. Practic, o persoană inițiază anumite comportamente (atenție, și inactivitatea este un comportament!) cu scopul de a produce un efect anume.

Thorndike este psihologul american care a descoperit această lege iar Skinner a făcut diverse experimente cu șoareci și porumbei pe care a reușit să-i învețe diverse comportamente cum nici nu ne imaginăm. E din ce în ce mai clar pentru voi că aceste condiționări sunt folosite cu succes în dresajul de animale și că ceea ce am văzut prin filme, la circ sau în alte contexte, este de fapt psihologie aplicată.

Pentru a crește frecvența de apariție a unui comportament se folosește întărirea comportamentală, iar aceasta se obține din cauza efectului pozitiv pe care persoana îl primește după realizarea comportamentului.

Sunt două tipuri de întăriri ale comportamentului: 1) pozitivă și 2) negativă. Hai să vedem cum funcționează!

Întărirea pozitivă a comportamentului presupune ca după fiecare comportament să se obțină un stimul pozitiv. Mai pe românește, dacă o persoană face un comportament și la finalul acestuia primește o recompensă, ea va tinde să reia comportamentul pentru a primi iarăși recompensa.
Este simplu dar hai să îl facem și mai simplu printr-un exemplu: dacă un copil care își strânge jucăriile primește la final o prăjitură, el își va strange jucăriile și dățile viitoare dacă știe că primește o prăjitură.

Întărirea negativă a comportamentului presupune după fiecare comportament persoana să obțină ca efect pozitiv încetarea unui stimul negativ. Asta este aparent mai complicat dar e destul de simplu: există deja un stimul negativ și prin realizarea acelui comportament se obține încetarea acestuia, ceea ce în sine este un efect benefic. Persoana știe că de fiecare dată când apare acel stimul negativ, poate face un comportament anume care duce la încetarea stimulului negativ. De exemplu: atunci când este zgomot în mediul ambiant, o persoană își pune căști antifonice și astfel zgomotul este acoperit. Ea învață că de fiecare dată poate acoperi zgomotul dacă își pune căștile.

După cum se observă, întărirea are rolul de a crește frecvența de apariție a comportamentului, fie pentru a obține un stimul pozitiv, fie pentru a elimina un stimul negativ.

Pentru scăderea frecvenței de apariție a comportamentului se folosește pedeapsa. Astfel, pot fi două tipuri de aplicare e ei:

  1. Prin penalizare – dacă persoana realizează un anumit comportament primește un stimul neplăcut după. Despre acest mod de aplicare știm cu toții o mulțime de exemple, unele mai neplăcute ca altele.
  2. Fixarea prin omisiune – dacă persoana realizează un anumit comportament, este încetat un anumit stimul pozitiv. Acest tip pare mai dificil de înțeles, așa că haideți să vedem cum ar fi un exemplu: un adolescent încetează să se certe cu părinții dacă aceștia îi interzic accesul la calculator.
    Pentru a evita efectul negativ, persoana tinde să elimine respectivul comportament.

În aparență, ambele sunt benefice pentru modelarea comportamentală, dar de fapt doar întărirea are efecte benefice, pe când pedeapsa are o multitudine de efecte emoționale negative. Din acest motiv, este mult mai eficient și sănătos ca pentru creșterea unui comportament să fie folosită întărirea iar pentru scăderea frecvenței să nu existe niciun fel de răspuns care să îl încurajeze.

Haideți să mai luăm câteva situații ca să fie mai clară diferența dintre întărire și pedeapsă. Voi trece situațiile și voi puteți să ghiciți din ce categorie face parte. Mai jos aveți și răspunsurile.

a. un bărbat îi duce iubitei sale un buchet de flori iar ea îl sărută
b. un adolescent nu mai primește bani de buzunar când ajunge acasă mai târziu decât i-au spus părinții
c. un copil este criticat atunci când îi spune părintelui că a luat o notă mică
d. un adolescent pleacă de acasă atunci când părinții lui se ceartă

Lucrurile sunt mai simple uneori iar alteori mai complicate decât am arătat în exemplificările acestea ușor didactice, dar dacă aveți nevoie de ajutor, știți deja unde mă puteți găsi.

 

 

Răspunsuri:
a. Întărire pozitivă – bărbatul va aduce cadouri mai des iubitei dacă ea îi apreciază gesturile
b. Fixarea prin omisiune – adolescentul va înceta să întârzie peste ora fixată de părinți. Atenție însă, cu ușurință această conduită a părinților poate fi percepută ca un abuz în cazul în care nu este purtată o discuție cu adolescentul pentru a vedea care sunt motivele pentru care a întîrziat. Mai eficient ar fi să fie întărit comportamentul de a ajunge acasă la ora stabilită.
c. Penalizare – copilul va evita să îi arate părintelui carnetul de note sau poate ajunge să falsifice notele, deși obiectivul părintelui este acela de a stimula copilul să ia note mai mari. Mai eficient ar fi să fie încurajat efortul depus pentru învățare, să îi ofere copilului ajutorul necesar pentru a obține note mai mari și de a aprecia notele mari.
d. Întărire negativă – crește frecvența cu care adolescentul pleacă de acasă pentru a evita să fie martor la certurile dintre părinți. Sperăm că merge la bibliotecă.

Ce este Psihologia?

Psihologia face parte din viața noastră de zi cu zi și oriunde ne-am duce sau ne-am întoarce, elementele ei ne întâmpină la tot pasul. Fie că e vorba despre trăirile noastre, de gânduri, amintiri, fie că e vorba de comportamentele celorlalți și de modul cum relaționăm cu ei, fie că e vorba de mișcările socale, fie că ne gândim la cum luăm o decizie ca să cumpărăm ceva, totul poate avea în spate și o explicație psihologică.

După ce am lansat rubrica Lecția de Psihologie, au fost prieteni care mi-au întrebat mai mult sau mai puțin serios ce este psihologia și cum ne dăm seama dacă o anumită informație este psihologie sau cine știe ce ezoterism, mambo-jambo și au mai folosit și alte expresii de nerepetat aici.

Psihologia este știința care studiază comportamentele și procesele minții.

Atât de simplu e.

Și pentru că e o știință, fie ea chiar nouă (are vechime de cca 100 de ani, deși preocupările acestea legate de natura umană au existat dintotdeauna), înseamnă că este nevoie să folosească 1) concepte ferm dovedite și 2) modul cum acestea au fost dovedite să aibă la bază o metodologie serioasă.

Ce înseamnă concepte ferm dovedite? Sunt mulți care spun că cine știe ce teorie sau metodă miraculoasă are o multitudine de dovezi în spate dar argumentele din spatele lor nu sunt credibile și dacă ar fi să fie reluate experimentele, nu s-ar obține aceleași rezultate. Uite, spre exemplu, dacă se spune despre un copil că este prost dacă nu poate spune o poerzie la serbarea școlară, ar putea fi o teorie dacă sunt suficient de mulți copii care să nu poată să spună poezia la serbarea școlară; precum știți deja din propria voastră experiență de viață, mulți copii nu pot spune poezia din cauza anxietății de a vorbi în fața unui public numeros și nu are nicio legătură cu nivelul lor de inteligență.

Ce înseamnă metodologie serioasă? Am putea vorbi până mâine despre acest lucru și tot nu am epuiza subiectul. Mai pe scurt, să fie utilizate tehnici și instrumente care să măsoare ceea ce îți propun, să fie corect interpretate datele, să se obțină aceleași rezultate dacă experimentul se reia ulterior, cercetătorii să fie corecți și să nu ofere informații mincinoase doar cu scopul de a obține notorietate etc.

După cum se vede nu-i simplu deloc, e multă muncă în spatele fiecărui concept, muncă ce se întinde pe mulți ani de studiu. Informații transmise sunt clare și nu sunt învăluite în unde de mister și fiecare persoană poate ști clar pentru fiecare concept pe ce argumente se bazează și cum acestea la rândul lor au fost demonstrate științific.

Ce sunt procesele minții? Le voi aborda pe fiecare în cadrul acestor mini lecții. În mare, sunt acele mecanisme care învârt rotițele minții noastre și care ne definesc pe noi ca indivizi cu personalitate. Principalele procese de care ați auzit cu siguranță de multe ori până acum sunt: perceția, memoria, gândirea, limbajul, motivația, emoția. Precum am spus, le voi discuta pe larg ulterior.

Care ar fi de fapt principala lecție de azi? Că nu orice informaţie ce este promovată sub umbrela psihologiei este de fapt psihologie, că există multă informaţie care este de fapt nepotrivită cu domeniul, iar persoanele care aud despre ea ar trebui să fie puţin mai sceptice în a crede orice. Aceste informaţii ne-psihologice sunt pseudo-ştiinţifice, ezoterice. Nu cred că voi scrie despre ele, mai curând vor putea fi recunoscute prin lipsa lor.

Ce ne-a învățat câinele lui Pavlov?

Condiționarea clasică

Precum spuneam mai devreme, la secțiunea Lecția de Psihologie voi lua noțiuni de psihologie generală pe care le voi prezenta pe înțelesul publicului larg și care vor fi însoțite de exemple practice.
Pentru că tot e lecție, m-am gândit să încep cu ceva din psihologia învățării, noțiune care poate fi aplicată și la școală dar de cele mai multe ori e aplicată în viața de zi cu zi.
Probabil că toți ați auzit de câinele lui Pavlov dar știți care este povestea lui? Pavlov a fost un fiziolog rus care a luat și premiul Nobel pentru medicină ca urmare a descoperirilor sale în ceea ce privește reflexele condiționate. Experimentele lui au fost făcute în special privind aparatul digestiv al câinilor și cum el funcționează și atunci când este stimulat de altceva decât mâncare. El a observat și apoi a făcut mai multe experimente prin care a adus în atenție că un câine salivează nu numai atunci când vede mâncare, ci și atunci când sună un clopoțel dacă în prealabil, mâncarea și sunetul clopoțelului au fost prezentate împreună. Schema este în felul următor:

  1. înainte de controlarea stimulilor, așa cum se întâmplă ele în mod normal:
    sunetul clopoțelului – nu există salivare (reflex necondiționat)
    mâncare – există salivare (reflex necondiționat)
  2. în timpul controlării stimulilor, atunci când cercetătorul vrea să vadă cum se formează reflexul condiționat:
    mâncare + sunetul clopoțelului – există salivare (reflex necondiționat)
  3. după controlarea stimulilor, adică după învățarea reflexului condiționat:
    mâncare  – există salivare (reflex necondiționat)
    sunetul clopoțelului – există salivare (reflex condiționat)

Și iată cum se traduce această schemă: în mod normal un câine, atunci când vede mâncare, salivează. Când aude sunetul lui clopoțel, nu salivează. În timpul experimentului, atunci când este adusă mâncarea câinelui sună și clopoțelul. Cum este și normal, atunci când vede mâncare, câinele salivează. Operațiunea acesta este repetată de câteva ori. După experimente, cercetătorii au observat că atunci când sună clopoțelul câinele salivează chiar dacă nu primește mâncare. Asta deoarece se așteaptă să primească. Și astfel au obținut exact ceea ce doreau: câinele să saliveze atunci când aude sunând un clopoțel. Și următoarele dăți se va întâmpla la fel. Reacția de salivare se poate stinge în timp în cazul în care câinele nu primește din când în când și mâncare atunci când sună clopoțelul. Concluzia experimentului este că un câine va învăța să saliveze atunci când sună clopoțelul indiferent dacă va primi mâncare sau nu.

Ați putea zice: ei, și cu ce mă ajută pe mine chestia asta?

Ar putea să vă dea o idee cum puteți învăța comportamente noi sau cum îi puteți învăța pe alții comportamente noi. Ați putea vedea cum ați ajuns să aveți niște comportamente care vă convin acum sau nu. Ați putea preveni să vă apucați de comportamente noi atunci când altcineva încearcă să vă condiționeze sau, mai pe românește, să vă manipuleze.

Și haideți să ne uităm un pic în viața noastră de zi cu zi! Numiți repede-repede, pe negândite, o băutură răcoritoare! Dacă aceasta este una care începe cu C și se termină cu OLA, fiți siguri că ați căzut pradă unei condiționări învățate cu ajutorul reclamelor tv. V-ați dat seama cum funcționează? Hai să vedem împreună: Imaginați-vă o băutură spumoasă turnată într-un pahar, cuburile de gheață se lovesc de acesta și acidul face sunetul acela îmbietor. MMMM! Mi s-a făcut sete instant. Și apoi pe ecran apare o stică, un brand și apoi se aude o voce melodioasă care cântă numele brandului. După ce vedeți reclama aceasta de câteva ori pe seară, la sfârsitul săptămânii, când ieșiți în oraș, oare ce băutură veți fi tentat să comandați?

Haideți să luăm un alt exemplu. Te invit să îți imaginezi că ești un copilaș de vreo 5 ani, permanent supravegheat de o bunică foarte protectoare. La fiecare pericol ea țipă. Asta te cam sperie. La voi pe stradă este un câine mare. Când îl vede ea țipă tot timpul ”aoleu, ai grijă, e câinele periculos!”. Câinele e inofensiv și nu a sărit niciodată să te muște. Azi așa, mâine așa, și ce crezi că ai învățat? Să îți fie frică de câini. Și ajungi adult, îți este frică de câini și nici nu știi de unde ți se trage pentru că nu te-a mușcat niciodată vreunul. Dar ai învățat să îți fie frică. Iar bunica a fost foarte mulțumită de cum te-a educat.

Și acum că ați învățat despre condiționarea clasică, vă invit să vă antrenați și să identificați cum funcționează ea în viața voastră și uitați-vă la reclamele tv, sau vedeți cum a fost când v-ați apucat de fumat sau cum a început să vă fie frică de examene sau cum se face că aveți un tricou norocos. Dar mai puteți să vă gândiți cum ați putea să folosiți condiționarea clasică pentru ca de luni chiar să vă apucați de sport, sau pentru a avea un somn mai liniștit sau pentru a ajuta copilul să învețe mai ușor la matematică.

Acestea fiind spune vă doresc mult succes!

 

Lecția de psihologie

Zilele acestea vorbeam cu nişte prieteni despre necesitatea sau obligativitatea de a frecventa facultatea de psihologie, cum că fiecare persoană ar trebui să o urmeze şi abia apoi să pornească în viaţă. Nu ştiu dacă este chiar aşa, cu atât mai mult cu cât sunt multe persoane care hotărăsc să înceapă această facultate când au deja o vârstă şi doresc să facă o schimbare în carieră, unii dintr-o nevoie personală potrivită mai curând pentru psihoterapie sau dintr-o nevoie de dezvoltare spirituală.

Una peste alta, psihologia este un domeniu seducător, cu trimitere directă către conţinuturi profunde ale naturii umane, cu multiple valenţe practice în domenii diverse ale vieţii. La facultate însă sunt multe materii nu la fel de fascinante, predate de profesori uneori nu neapărat buni oratori sau pedagogi, cu rigori de urmat de care mulţi îşi doresc cu nerăbdare să scape în liceu. Îi încurajez să urmeze această facultate pe cei care doresc să îşi facă o carieră în domeniu, nu însă şi pe cei care doresc doar sa îşi rezolve probleme personale (mult mai de folos şi mai eficientă este o colaborare cu un consilier psihologic) sau care doresc să îşi dezvolte cultura generală.

Pentru aceştia din urmă şi nu numai, m-am hotărât să lansez o nouă rubrică – Lecția de psihologie – care va cuprinde noţiuni elementare de psihologie generală explicate pentru publicul larg şi cu exemple relevante. Dacă aceste noţiuni introductive te fascinează şi ai dori să interacţionezi cu ele zilnic, atunci poţi să iei în calcul cu seriozitate şi o carieră în domeniul psihologiei.

Lecţia de psihologie va avea, pe cât posibil, săptămânal un articol, publicat joia sau vinerea, astfel încât pe perioada weekendului să poţi medita la noţiunile prezentate şi eventual să le pui în practică sau să le identifici în viaţa de zi cu zi, după caz. Nu am pretenţia realizării unui curs academic bine organizat curricular, nici nu mi-am propus, aşa cum nu am pretenţia intrării în unele polemici legate de diversele curente care fac parte din această ştiinţă.

Ceea ce imi doresc este să contribui și să aduc puţină claritate asupra domeniului către indivizi care nu sunt specialişti, să lămuresc anumite noţiuni şi, de ce nu, să trezesc un pic de pasiune pentru psihologie şi cunoaştere a naturii umane.

La urma urmei, tocmai a început un nou an universitar.

Fii cuminte!

Ești adult deja, poate că ai peste 30, sau poate peste 40… Ai un moment de răgaz și îți privești puțin viața să vezi dacă visurile tale sunt pe cale să fie îndeplinite. Și observi că nu sunt. Și observi că nici nu crezi că ar mai putea fi. Și te întrebi ”Oare cum de am ajuns în situația asta? Oare ce mă împiedică? Oare de ce nu fac ceva ca să îmi împlinesc visurile?”.

Îți amintești că în multe situații când alți colegi sau prieteni s-au apucat ”să facă ceva” te-ai gândit că poate sunt nebuni să-și asume așa riscuri, ai privit cu teamă posibilitatea ca tu însuți să faci ceva asemănător dar totuși i-ai invidiat când au reușit. Și te întrebi în continuare de ce nu poți face și tu asta.

Și te uiți pe firul vieții și descoperi că au fost puține situații când ai făcut acțiuni riscante, nici măcar nu ai învățat să schiezi deși întotdeauna ți-ai dorit, nu ai dat la facultatea la care ai fi vrut tu că era ”fără viitor”, nu i-ai cerut colegei de bancă dintr-a IX să ieșiți împreună la un film, nu te-ai dus cu prietenii la furat cireșe în clasa a V-a… Și îți spui acum ca adult că ți-ar fi plăcut să faci toate astea, să ai un pic de aventură în viața ta, să ai amintiri frumoase, să faci ce îți dorești, și că nici măcar nu ar fi fost prea greu.

”Fii cuminte!”

Îndemnul acesta răsună și acum în mintea ta când îți amintești toate aceste lucruri, după ani și ani de când nu mai ești copil. Nici măcar nu mai are vocea mamei sau a bunicii, acum deja are vocea ta și e plină de promisiuni ascunse, doar că aceste promisiuni aduc simțăminte neplăcute: o critică ce îți reamintește că nu ești suficient de bun, o informare că ai fost neascultător prin urmare nu vei mai primi iubirea pentru o perioadă, o amenințare cu bătaia…

Și atunci îți amintești ce făceai în copilărie când auzeai acest îndemn plin de promisiuni neplăcute. Te străduiai din răsputeri să fii cuminte, să stai liniștit pe scaun în ciuda faptului că erai plin de energie și îți sfârâiau călcâiele după o alergare în jurul mesei sau după o joacă temeinică pe afară. Te dădeai peste cap să îndeplinești dorința mamei, să demonstrezi că ești suficient de bun și demn de a fi iubit în continuare. Făceai toate eforturile să o asculți pe mama pentru a scăpa măcar tura asta de bătaie și, cine știe, poate chiar vei avea parte de ceva bun, o mângâiere de care să-ți amintești și în vremuri mai puțin blânde și care să îi demonstreze că mama nu e așa rea, iar tu nu ești un mic monstru.

Acum când ești adult, un astfel de îndem poate lua de fapt diverse alte forme. Uneori auzi de la tine, alteori de la cei din jur, de la șef, de la partenerul de viață… Cum ar putea îndemnul să răsune acum? Probabil că ar putea fi ceva de genul: ”fă cum îți spun și nu comenta!”, ”un subaltern bun își ascultă tot timpul șeful!”, ”soțul/soția are întotdeauna dreptate!”, ”nu ieși cu colegii după serviciu, vino direct acasă”… Și faci exact așa cum spune îndemnul.

Privește cu atenție, acum te comporți la fel ca și atunci când erai mic, faci ce așteaptă alții să faci, și în spatele fiecărui îndemn este o promisiune, o amenințare că dacă nu faci exact așa o să fii pedepsit, o să fii dat afară, sau poate vei fi tratat cu răceală de soț/soție, sau poate va fi chiar mai rău.

Diferența mare este că acum ești adult, acum poți face ceea ce îți dorești, acum nu mai ești în pericol, acum poți să te bucuri de viață, acum poți să îți îndeplinești visurile, este nevoie doar să înveți să rupi acest cerc, să oprești această voce interioară care te împiedică, este nevoie doar să îi spui cu voce puternică ce simți tu și ce nevoi ai.

Alege să trăiești ca un adult sănătos! Alege să îți trăiești visul!

Cuvintele pot schimba o lume

Zilele trecute mi-am programat câteva comisioane la prânz ca să mă pot bucura din plin de zilele de vară și vacanță. A fost superb, (m-)am “rătăcit” pe nişte străduţe din jurul Parcului Carol, am văzut simpatica stradă Xenofon şi m-am plimbat până când picioarele şi-au cerut binemeritata pauză.

La un moment dat am depăşit un tată care îşi plimba fetiţa cu bucle blonde, rochiţă cu buline şi batic asortat. Că am vrut, că nu am vrut, nu mai contează, dar am tras un pic cu urechea. Aveau o discuţie ca de la adult de 30 de ani la adult de 3 ani, despre lucruri serioase legate de cum se urcă o scară fără balustradă. Şi tatăl îi spune: “Am încredere în tine că poţi să urci scările că acum eşti mare…”

Pe mine m-a “lovit”, m-a înfiorat, m-am oprit, m-am întors, am văzut că nu vorbeşte cu mine dar am pastrat acea senzaţie de satisfacţie ce cu greu poate fi descrisă în cuvinte.

Pare banal, ştiu, dar această replică a fost o ditamai lecţia de dezvoltare personală pentru mine, a fost ca şi cum mi-ar fi spus tatăl meu “am încredere în tine”.

Câtă nevoie aveam de această replică nevinovată acum! Cât bine mi-a făcut să fiu acolo când tatăl şi-a încurajat fiica! Cât bine mi-a făcut să o accept ca fiind pentru mine!

Am încredere în tine!

Atât de puţine cuvinte şi cu atât de mare efect pentru evoluţia armonioasă a unui OM. Să ne amintim să le spunem mai des, către noi înşine şi către cei din jurul nostru.